maxDrumul străbătut împreună a fost întortochiat, cu multe suişuri şi coborâşuri, dar am reuşit în cele din urmă să-l creştem. Să fim mândri de asta, Ciprian, Cristina, Alex! Am adunat multă iubire şi ataşament faţă de clăpăugul nostru, învăţând şi că-i lucru’ dracului să ne îndeplinim îndatoririle de stăpâni de beagle.

Cu siguranţă te întrebi, Cititorule, ce-i aşa mare scofală în a creşte un câine, asta dacă n-ai simţit pe propria piele cum e să ai un beagle. Dacă nu mă crezi pe cuvânt când spun nu că e mare scofală, ci serviciu în trei ture, citeşte în continuare, apoi trage concluziile singur.

Wikipedia zice că beagle-ul este un lătrător de talie medie. Trunchiul compact şi musculos l-a moştenit de la Terrier, iar blana are părul scurt, des şi aspru, în culori ca ale Copoiului, bicolor, cu alb şi roşcat în diferite nuanțe sau tricolor, cu baza albă, capul şi spatele cu pete maroniu-roşcate şi negre. Coada puternică şi-o ţine arcuit în sus, ca o sabie. Sunt mai multe teorii referitoare la apariția rasei, dar polologhia multă plictiseşte. Un search pe google e deajuns dacă vrei mai multe detalii.

Cum ne-a venit ideea drăguţă să ne luăm căţel şi cum am ajuns de la pomeranian sau pug, la beagle, nu-mi mai amintesc. Cert e că, acum doi ani, într-o seară de iulie, toţi patru stăteam strânşi în jurul unei mogâldeţe patrupede, albă, cu pete negre şi maro, care sforăia de zor pe canapeaua din sufragerie. Îl împungeam cu degetul să-l trezim, iar el mormăia supărat, pufăind din nasul pătat cu roz.

Când s-a trezit însă, nu ştiam cum să-l adormim la loc. Nu voia decât să muşte şi să roadă, astfel că pantalonii noştri de pijamale au căpătat găurici la glezne, iar degetele ne pulsau de la înţepăturile dinţilor ca acele. Aşa am ajuns patru oameni mari, îngrămădiţi pe o canapea, cu genunchii strânşi la piept, aşteptând ca piticania grasă de pe podea, care abia îşi coordona picioruşele, să termine de mârâit şi de lătrat de ciudă că nu ajungea la noi.

Prima noapte a fost şi cea dintâi provocare. Lângă noi avea chef de joacă, singur schelălăia. Ca să nu se simtă abandonat, i-am pus în coşul lui tricouri purtate de noi, iar în scurt timp a adormit adulmecându-le.max1

Ca orice beagle care se respectă, lăcomia e trăsătură principală, iar mâncatul pân-ar crăpa literalmente e activitatea principală. Mai târziu, am realizat cât de inspiraţi am fost să-i punem numele de Max, ţinând cont de faptul că al nostru beagle drag a căpătat dimensiuni un picuţ mai voinice decât are în mod normal un specimen al rasei, fiind primul pui născut şi cel mai mâncăcios dintre toţi. Obişnuia să se năpustească asupra castronului şi să aspire bobiţele în doar câteva secunde, făcându-şi vid în burtică. În primele 3-4 luni, peripeţiile cu mâncarea au fost care mai de care mai felurite. L-am dus la curte şi o clipă de neatenţie din partea noastră a fost deajuns pentru el ca să halească pe nerăsuflate toată mâncarea pisicii, până şi-a umflat burta ca un balon. Tot la curte, când s-au copt strugurii în grădină, s-a lăcomit la toate boabele căzute pe jos. Seara intestinele îi cântau simfonia indigestiei, şi ce mai indigestie, că ne-am îngrijorat când i-am fluturat câteva spaghete pe la nas şi el n-a schiţat niciun gest. Rezolvarea situaţiei a constat în fluturare de coadă cu mare drag şi voioşie, după ce ne-a dăruit grămăjoare de rahat în toate cele patru colţuri ale sufrageriei. O nebunie…

Până a învăţat cum stă şmecheria cu făcutul nevoilor afară, iadul s-a dezlănţuit în casă. La plimbare se lăsa ademenit de mirosuri şi orice stimul exterior îi distrăgea complet atenţia chiar şi de la făcut nevoi fiziologice, aşa că o perioadă de timp am fost dependenţi de scutece. La un moment dat, băiatu’ nostru a început să rupă scutecele, împrăştiindu-le prin toată casa. Scutece neapărat folosite. Că deh, se plictisea noaptea. Ce era să facă, să doarmă?!

Şi cum să nu hăulească el ca să ştie întreg cartierul că l-am lăsat singur acasă o oră întreagă?

Crescând îndeajuns încât să-i ajungă nasul pe masa din bucătărie, a început să fure mâncare mai ceva decât o pisică. O pâinică, ceva sălămior, un morcovel, un pacheţel de unt…

Doar o cantitate considerabilă de noroc chior l-a ferit de probleme grave de stomac şi intestin când a ros şi a mâncat un număr respectabil de papiţoaie de pluş, două coşuri de dormit din nuiele, unul de plastic, altul de burete, încălţăminte zeci de perechi, cablul de net, un bec, – da, un bec – un sfert dintr-o canapeaua, tapiţerii de scaune, perne, pungi, cartoane, materialele mele de croitorie, un buton de la un notebook şi câte or mai fi de nu mi le mai amintesc. De menţionat totuşi e grozăvia petrecută chiar sub nasurile noastre, fără să ne dea de bănuit, stând ascuns după pat. Credeam că în locul ăla îi place să doarmă, când colo el rodea, de atâtea săptămâni, la un cablu de prelungitor. În linişte, cu multă trudă şi perseverenţă, a reuşit să mănânce jumătate din cei cinci metri de cablu.

Am căzut de comun acord că dresajul ar fi o metodă bună să-l disciplinăm. Ceva luni mai târziu, Max a învăţat, în sfârşit, să stea în şezi şi în culcat. Doar dacă avea el chef… Sau dacă ţineam ceva de mâncare în mână… Şi nu mai mult de câteva secunde, ca doar nu era să fie mai prejos de confraţii lui hăulitori din lumea întreagă. Încăpăţânare nivel 1000, check! Punctul lui maxim de îndârjire a fost când a smucit ca un apucat lesa, pe stradă, alergând fix în faţa maşinii. Fractura de humerus a fost una urâtă. Două intervenţii chirurgicale mai târziu şi o perioadă de recuperare de un an, Max e de nerecunoscut. Sigur, e un beagle răsfăţat, doar l-am îngrijit ca pe un copil în perioada de covalescenţă, şchioapătă după un efort fizic prelungit şi are dureri de lăbuţă când e frig sau înnorat afară, dar s-a transformat într-un căţel foarte ascultător, atât de ascultător că merge pe lângă noi, fără lesă şi fără să iasă din cuvântul nostru. Dacă accidentul a fost cel care l-a schimbat sau cei doi anişori de viaţă proaspăt împliniţi, habar n-am, oricum nu mai contează. A devenit cel mai iubitor şi cuminte beagle. La şterpelit mâncare însă n-a renunţat de tot, mai e hoţoman uneori, dar atunci când o face, i se citeşte vinovăţia pe moacă.

Sub niciun chip n-am fost pregătiţi pentru toate astea atunci când am decis să ne luăm un beagle. Momentele aproape de clacare au fost numeroase, dar uite că ne-am găsit drumul, am crescut împreună, şi nimic nu se compară cu veselia şi energia minunată pe care o emană urecheatul nostru.

Dacă era musai să fim patru ca să creştem un beagle? Nu. Era în schimb musai să fim patru la număr ca să-l avem pe beagle-ul Max.

 

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0