350px-Epic_bosses-Cu_sith

În acest loc, în această secundă, îmi e clar. E mai eficient să câștigi încrederea oamenilor prin vorbe duioase, să-i lași pe ei să vină la tine, ca mai apoi să-i ataci când se așteaptă mai puțin. Impactul e mai dramatic. Răbdarea e totul. Și clar el n-a dus lipsă de ea. Sunt o musculiță prinsă în pânza de păianjen, mă zbat mai mult, risc să mă înfășor mai strâns în firul de mătase. Iar colții pe care bestia și-i dezvelește în nasul meu, sunt mortal de ascuțiți. Doar să primească un semnal și…

 

– Tu..?! sunt înlemnită de frică, capul îmi cântărește o tonă și mi-e pur și simplu imposibil să cred ce se petrece.

– Ai face bine să nu te miști… Cù-Sìth e nemilos azi, articulează pe un ton sumbru. Sub sprâncenele încruntate, ochii îi sunt neîndurători, la fel de întunecați ca ai creaturii. Dintre toți, tocmai el trebuia să fie dușmanul meu de moarte.

***

– Și cum trebuie să mă comport..? îmi trosnesc degetele.

– Sunt convins c-o s-o vrăjești cu minunata ta personalitate, rânjește în colțul gurii.

Pufăi enervată deși partea asta jucăușă a lui mă ia prin surprindere. Pare un simplu băiat uman, cu zâmbetul ăsta poznaș și blugii lui decolorați. Încerc să-mi reprim orice gând despre cum aș putea să-i trag cămașa de pe el… în așa fel încât să-i zboare nasturii, în toate direcțiile…. să-mi înfig degetele în claia de păr blond, ciufulit, și… Ups… Îmi mușc buzele jenată. Nu cumva însăși încercarea de a le înăbuși semnifică o lansare anterioară a gândurilor..? Dacă vrea, el mi le citește oricând. Cu toate că ar putea fi un vis din care ar fi naibii momentul să mă trezesc sau, în cel mai rău caz, o farsă orchestrată de Layla și noii ei prieteni, – una care ar trebui să aibă costurile unei producții SF de la Hollywood, după calculele mele, ținând cont de toate efectele speciale de până acum – nu pot ignora faptul că intimitatea mea e făcută terci. Îl privesc cu coada ochiului să văd dacă dă vreun semn că mi-a auzit ultimele gânduri. Patrick însă a redevenit ființa țeapănă, care a afirmat că sunt o investiție profitabilă și mi-a dat drumul să cad în gol. Ochii gri, glaciali, nu trădează nicio emoție. Continuă să meargă tăcut pe podul suspendat undeva în ceruri, cine știe cât de sus, pe care ne conduce voinicul în armură și coif. Nu știu cum am ajuns aici, pur și simplu m-am trezit la un moment dat pășind pe podeaua transparentă. Parcă aș merge pe ghemotoace de nori. Vârtejuri albe se învolburează în față și pe lateralele structurii, înălțându-se ca niște cascade de materie cerească imaculată, cu sensul de curgere de jos în sus. WalkingOnTheClouds Bărbatul bate cu sulița de trei ori în podea, sunetul propagându-se în zeci de ecouri, și un soi de electricitate mătură cu iuțeală stratul noros, dezvelind două porți imense. Recunosc simbolul gravat pe ele, un triunghi argintiu, tăiat de o linie în colțul superior. E unul dintre cele de pe ușa din club.

– Bowdyn! strigă Patrick la el.

– Ce-i? își pune sulița pe după umeri. – E în toane bune?

– Te aștepta mai curând…, ochii albaștrii îi sclipesc pentru o clipă, de sub coif, apoi împinge cu putere în porți. Ne face semn să intrăm, în vreme ce el rămâne pe loc, sprijinit în suliță. Patty mă prinde de braț și împreună ne strecurăm înăuntru.

– Unde suntem..? privesc gură-cască, tresărind când porţile se închid zgomotos în spate. Construcții, străzi strălucitoare, ca de cristal, și multă forfotă. Ființe asemănătoare lui Patrick, tineri, bătrâni, copii. Câțiva prichindei țipă veseli și se joacă de-a prinselea în jurul unei fântâni arteziene care în loc să împroaște cu apă, eliberează norișori pufoși, ca un tren cu aburi. O fetiță cu părul foarte negru și buclat, se desprinde din grupul de copii, ascunzându-se de grabă în spatele lui Patrick. Se prinde strâns cu mânuțele ei dolofane de piciorul lui.

– Ajută-mă, Alastair! Nu-i lăsa să mă prindă! vocea ei răsună ca un clopoțel. Alastair..?! O ia în brațe când ceilalți micuți ne încercuiesc râzând și înghiontindu-se.

– Ai trișat! un băiețel cu ochi mari, de un verde intens, se îmbufnează.

– Nu! fetița își încolăcește brațele în jurul gâtului lui Patrick, în vreme ce ei își continuă jocul. – Britta!!! aud o voce de femeie.

– Ce?

– Lasă-l în pace pe unchiu’ Alastair, dragă. Abia a venit, e și el obosit. Cu părul ca al fetiței și ireal de frumoasă, femeia se apropie cu pași repezi, în rochia fluturândă. Unchiu’..?! Adică, mă gândesc că e perfect normal să aibă familii, și tot tacâmul. Ne sunt al naibii de asemănători nouă oamenilor, chiar dacă Patrick a zis că nu e unul. Ideea nu mi se mai pare așa de firesc de acceptat dacă are și el vreo doi-trei mucoși albaștrii, ai lui, să nu mai vorbim de mama lor… O soție… Inima îmi intră puțin la apă.

– Scuze, Alastair, ea îi face semn fetiței. Vino, Britta! – Îmi dai un pupic? Patrick o ciupește ușor de nasul minuscul. Ea își lipește buzele de obrazul lui, apoi îi sare din brațe. – Bine-ai venit acasă, femeia îl îmbrățișează.

– Carell unde-i?

– La antrenament, privirea ei cade pe mine.

– Ea e Karina.

– Enda, Alteță, la dispoziția dumneavoastră, înclină elegant capul într-o parte și face o mică plecăciune. Ne bucurăm să vă avem aici, în sfârșit.

Fața îmi sfârâie de jenă. Poate ne aflăm undeva deasupra Regatului Unit, la mii de metri altitudine, repet, poate, n-aș avea cum să fiu sigură de asta, dar totuși… Când am părăsit democrația și egalitatea cetățenească și am dat de stratificare socială, plasându-mă chiar în sfera nobiliară, a asupritorilor?!

– Te rog, nu face asta! incomodată grozav, o prind de mână și o opresc din reverență. Și, te rog, nu-mi spune Alteță, sunt doar Karina… Doar Karina, atât.

Ea încuviințează repede din cap, aruncându-i lui Patrick o privire descumpănită.

– Nu-i nimic, Enda, o liniștește el.

– Tu ești prințesa? fetița mă prinde de mână voioasă.

– Ăăăă… Nu știu… ăăăă… Nu cre…

– Da, ea e, mă întrerupe Patrick.

– Pot să-ți împletesc părul? se bâțâie de pe o talpă pe alta. Nu are pantofi și rochița roz pal pare făcută din vată de zahăr. Îi mai lipsesc două aripioare și-ar fi întruchiparea perfectă a statuietelor îngerași.

– Britta, noi avem puțină treabă acum, îi ciufulește buclele. Ne vedem acasă.

– Mi-a părut bine, îi întind o mână Endei, dar ea rămâne nemișcată.

– Dă noroc cu ea, nu-i mare lucru, așa fac oamenii, Patrick se amuză.

Enda o face cu un zâmbet nesigur.

– Paaa…, dezamăgită, Britta îmi dă drumul la mână.

– Hai, mă atinge cu vârful degetelor în zona mijlocului și mă îndrept de spate.

Cum să-mi împiedic trupul să nu se mai electrizeze la fiecare apropiere, cât de mică, de-a lui? Și chestia asta cu cititul gândurilor mă mâhnește îngrozitor! E imposibil, nu pot să le controlez pe toate!

– Obiceiurile sunt diferite aici, Patrick dă din cap la câte un trecător.

– Medievale diferite? mă simt nelalocul meu în rochița, neagră, scurtă, de Gothic Lolita și papainoagele din picioare.

Toate femeile de aici – sau ce-or fi ele – au rochii lungi, vaporoase, în culori calde, pale, părul lăsat pe spate sau prins în împletituri și umblă desculțe. De fapt, cu toții umblă desculți. images (8)

– Doar pentru că stilul nostru de viață e simplu, nu înseamnă că suntem neevoluați. Voi oamenii, aveți necesități mai multe și mai mari decât noi. Sunteți mai vulnerabili, aveți nevoie de tehnologie să vă simțiți confortabil și în siguranță. Un aspect cât se poate de fascinant pentru mine, de altfel.

– Mă refer la deprinderea de servitudine, nu la evoluția tehnologică. Doar îmi poți citi gândurile, nu? Cum de nu înțelegi?

– Aici nu ți le pot citi. Morrain e tărâmul silfilor, nu crezi c-ar fi cam neplăcut să ne citim gândurile unii altora?

– Oh.., radiez de satisfacție pe dinăuntru. Vreau să izbucnesc în chiote de veselie, să sar în sus și să-mi ciocnesc câlcâiele unul de celălalt. Dragă cap, bine ai revenit la singurul locatar de drept. Eu.

– Ți-a zis Alastair… Cea de dinainte…, îmi revine în minte numele.

– Păi, cred că e timpul să facem cunoștință cu adevărat, se oprește din mers. Alastair, Alteță, slujitorul și protectorul tău pentru eternitate, îngenunchează pe un picior și-și apleacă supus capul.

Rămân înmărmurită. Surprinderea mea e și mai mare când se ridică, îmi ia mâna cu delicatețe într-a lui și mi-o sărută, întârziind să-și desprindă buzele. Ochii gri sunt arzători, plini de vitalitate. Clipesc des. Sunt o domniță înamorată, pe cale să leșine, într-un film siropos. Cum o face..? Cum reușește să mă hiperventileze..? Parcă ar avea o telecomandă de creștere a temperaturii corpului meu. Mă scald în transpirații, rochia pare cu două numere mai mici. Fermoarul de la spate poate plesni în orice secundă.

– Îhm…, mormăi, încercând din greu să-mi recapăt respirația.

Mulțumesc universului pentru adierea de vânt care îmi domolește pornirile carnale. Abia acum am ochi pentru turnurile semețe ale castelului sclipind în razele de soare.

– Deci… de acum înainte îți voi spune Alastair…, mâna mea încă tremură într-a lui.

– Cum dorești, Alteță.

– Trebuie să încetezi să-mi mai zici așa…, mă îngrețoșez.

– E un ordin?

– Mai mult o rugăminte.

– Bine, Karina, își recapătă vechiul fel de-a fi, cel șmecheresc.

E mai bine așa, mai accesibil, în plus, se potrivește cu look-ul lui indie. Poate dacă ar fi avut armură și sabie, astfel de replici s-ar fi pretat situației, de fapt… Nu, nici măcar… Nu vreau un Patrick exagerat de manierat. Adică Alastair…

Două uși se deschid în fața noastră și suntem întâmpinați de un străjer inexpresiv. Trăsăturile lui Alastair se înăspresc și-mi dă drumul mâinii. Apoi mă împinge înăuntru, forțându-mă să iuțesc pasul.

– De ce ne grăbim? întreb sâcâită.

– Suntem așteptați, vocea lui groasă și ușor răgușită se propagă în ecouri șoptite.

Nu se mai holbează, dimpotrivă, se ferește să mă privească. Creatură urâcioasă…, îl las vreo câțiva pași în urmă.

Claritatea și strălucirea dinăuntru reușesc să-mi alunge înverșunarea. Dacă n-ar fi lumină caldă pretutindeni, aș putea jura c-am ajuns în reședința reginei de gheață. Locul ăsta arată ca interiorul unui cristal uriaș; are acel aspect simetric, cu formă regulată, specific unui corp cristalin. Zeci de coloane susțin tavanul ticsit de candelabre, ca niște bucăți mari de cuarț. În celălalt capăt al sălii e un tron… Mă opresc la jumătatea drumului, indecisă dacă să mă duc acolo sau nu.

– Copila mea dragă! sylph

Rochia și trena lungă strălucesc ca mici diamante pe pielea ei foarte albă. Părul alb, cu reflexe argintii și lung până la călcâie, e prins într-o coadă împletită, foarte groasă, care-i curge pe umărul drept. Zboară, parcurgând într-o clipă distanța dintre noi, și mă îmbrățișează. O îmbrățișare la care habar n-am cum să răspund. Nu știu dacă să-mi pun brațele în jurul ei… Ce i-aș putea spune..?

– Ia să mă uit la tine! mă prinde zdravăn de umeri și mă cercetează cu ochii ei mari, violeți.

Mă retrag puțin, dar ea continuă să mă țină cu forță exagerată pentru o femeie. Să nu uit, ea nu-i femeie… Cele câteva secunde în care mă privește stăruitor îmi par o veșnicie. Sunt supusă cumva unei examinări sau ce..? Numai tata îi făcea așa fratelui meu, pe vremea când era puștan, să vadă dacă era beat sau drogat, când venea seara târziu, din oraș. Îl zicea control toxicologic la domiciliu.

– Ce mare și frumoasă ai crescut! îmi dă drumul, într-un final. Demnă de-o prințesă. Ai învățat să zbori?

Tac mâlc.

– Spune, ai învățat? mă întreabă iarăși, dar parcă mi-am înghițit limba. Ce-i cu ea? E mută?

– E doar copleșită, Regina Mea, intervine Alastair. A trecut prin multe pentru o singură noapte.

– Am uitat că oamenii sunt foarte susceptibili la ceea ce consideră anormal pentru ei, devine gânditoare. Trebuie să învăț să fiu mai îngăduitoare. Pentru moment, bineînțeles, îi aruncă o privire aspră lui Alastair care-mi îngheață inima.

Regina gheții pe bune!

– Bună ziua… doamnă, îmi iese pe gură.

Bună ziua, doamnă…!? Pe bune..?! Aiurea! Găgăuță cu scuipatul curgându-mi pe bărbie și bălmăjind nonsensuri! Îmi vine să-mi îndes o dinamită în ureche să-mi explodez capul ăsta, în blocaj cerebral!

– Ah! Vorbește! bate o singură dată din palme. Și pe deasupra ești și politicoasă! Oamenii ăia te-au educat cum trebuie, văd!

Oamenii ăia..?

– Se numesc părinți, îmi recapăt subit capacitățile mintale.

Sunt jignită de lipsa ei de respect!

– Da, da, da…, flutură din mână plictisită. Acum mă ai pe mine. Sunt mama ta de drept și de acum înainte locul tău e aici.

– Wow, wow, wow… Stai puțin. Despre ce vorbești..?

– Despre faptul că vei rămâne în Morrain, unde vei fi învățată cum să fii o prințesă silfidă, și mai târziu, când vei fi pregătită, mă vei înlocui ca regină.

– Eu nu vreau să fiu prințesă, nici regină, și mai ales, nu rămân aici, mi se ridică sângele la cap.

– E imperativ să rămâi. Neamul tău are nevoie de tine.

– N-ai niciun drept să-mi ceri asta!

– Sunt mama ta, faci cum îți spun, figura i se înăsprește.

Însemne asemănătoare cu ale lui Alastair, îi șerpuiesc furioase pe brațe, urcându-i pe umeri, piept, obraji și tâmple. Doar că ale ei nu sunt argintii, ci violet, ca nuanța ochilor.

– Tu nu ești mama mea!!! răcnesc încleștându-mi pumnii.

Se albește și mai mult la față, dacă e posibil. Desenele i se sting încet, iar scânteia de severitate din ochi se transformă în neputință.

– Mama mea știe că nu mă poate obliga să fac nimic din ceea ce nu vreau să fac, știe că sunt imposibil de încăpățânată și că nu mă las până lucrurile nu ies cum vreau eu! Tu știi astea despre mine? Le știi??? mă răstesc cu voce tremurândă. Normal că nu le știi… Te-ai ascuns aici printre nori, fără să-ți pese de copilul tău! Și de fapt, ce dovezi ai că sunt fata ta? Arată-mi-le! Până acum te-ai priceput decât să-mi demonstrezi că n-avem absolut nimic în comun! ochii mi se inundă de lacrimi.

De ce oare îmi vine să plâng în fața unei necunoscute..? Poate pentru că niciodată nu mi-am găsit locul, nici în familie, nici la școală. Poate pentru că mi-am petrecut toată copilăria convinsă de cei din jur că totul e doar în imaginația mea, și, mai apoi, o adolescență întreagă am încercat să dau uitării copilăria. Poate pentru că băiețelul pe care toți îl considerau prietenul meu imaginar, era real. E real, stă lângă mine, în carne și oase, de atâtea ore! Pentru că nu sunt o țicnită, că ăsta nu-i un vis, și toată suferința, frustrarea, tristețea, tăcerea, conștientizarea, acceptarea mă inundă ca o ploaie rece, torențială. Vrea să mă mângâie pe obraz, dar o plesnesc peste mână.

– Nu m-atinge!!! îi întorc spatele și-o iau la fugă.

Dau buzna afară pe ușa castelului poticnindu-mă. Refuz să las lacrimile să-mi curgă și trag guri mari de aer în piept. Mă sufocam în castelul ăsta blestemat, cu femeia aia care zicea că mi-e mamă. De obicei, sunt o fire tolerantă și pacifistă, dar asta se schimbă radical când sunt privată de liberul arbitru și mi se spune că trebuie să fac un lucru doar pentru că așa zice cutăriță. Norii acoperă ca un scut intrarea în castel. În scurt timp, ai zice că n-ar fi nimic acolo. La fel furia și neliniștea se risipesc lăsându-mi un gol în stomac. Gol de genul “și acum ce fac, încotro o apuc”.

– Rămâi, aud în spatele meu.

VA URMA…

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0