mall

Mall-ul e ca o emisiune de pe TV Nature. Dacă vrei să vizionezi un 3D pe gratis, dă-te pe margine. Nici n-ai nevoie de ochelarii ăia enervanţi. Căprioare rănite sprâncenate, tauri comunali jeans-aţi strâmt, maimuţici pe cofeină mall-ească, şi-ar mai fi vreo două-trei categorii din astea cărora n-am avut inspiraţia să le dau o denumire.

Dar cea care mă frapează cel mai mult vine chiar din interiorul sistemului mall: boldeiul cu walky talky, pe denumirea ştiinţifică paznicus mallusus. Din nefericire, am avut parte de interacţiuni fără voia mea, una mai suprinzătoare decât alta, cu asemenea exemplare.

Prima a fost într-un magazin de electrice şi electrocasnice. Interesată să cumpăr un aparat de ras, am căutat în cutia produsului – desfăcută deja, de altfel – să văd accesoriile. În clipa următoare, o mână de ghiolban mi-a înhăţat cutia, zicându-mi, cu o sprânceană ridicată şi pe un ton cretin, că n-am voie să mă uit, că trebuie să aştept un angajat al magazinului. Pur şi simplu am văzut roşu în faţa ochilor şi-am ieşit val-vârtej afară. Uite aşa, magazinul şi-a pierdut clientul.

E de înţeles ca angajaţii să mânuiască şi să prezinte produsele clienţilor, mai ales când au risc crescut de a se deteriora, dar gestul de înşfăcare şi atitudinea sunt inacceptabile. Nu m-a deranjat mesajul pe care a vrut să mi-l transmită, ci modul în care l-a transmis. De parcă ar fi prins hoţul asupra faptei.

De curând, am intrat într-o cabină de probă să-mi ajut prietena cu un fermoar năstruşnic de rochie. În secunda a doua am sărit în sus amândouă, de spaimă, auzind bubuituri prin peretele subţire de rigips al cabinei învecinate, însoţite de un ţipăt apucat: “Nuuu eee voeee două-n cabinăăăă!!!”

Şi uite aşa, dacă nu-ţi stă în fire să te cobori la mintea nesimţitului să-l trimiţi la origini (aşa cum merită), ideea că, pe viitor, reclamaţiile la conducerea magazinului trebuie luate în calcul, începe să-ţi surâdă din ce în ce mai mult. Nu sunt o persoană răzbunătoare, dar cât să-i suport pe ţărănoii ăştia mereu arţăgoşi, – ca răposatu’ pechinez al maică-mii, să-i fie ţărâna uşoară, că tot veni vorba de boldei – care vorbesc de sus şi prost?

În plus, am prieteni care mi-au povestit întâmplări cu aceste specimene, de ţi se încreţesc urechile.

mall_cop_colours_by_SuperUndiesMan

Îi felicit pe cei care fac excepţie, îi numeri pe degete, probabil. Încă aştept să întâlnesc unul, şi îi compătimesc pentru stigmatul pe care-l poartă.

Am ajuns să cred că, de plictiseală, îşi aleg victimele dând cu banul. Sau să fie uniforma aia anostă de vină că sunt așa posaci..? Nişte culori mai vii parcă n-ar strica. Oricum, situaţia e pe cât de tristă şi de deranjată, pe atât de ilară.

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0