imagesÎn urma unui boom emoţional mai mult sau mai puţin explicabil, am revăzut ieri seară A walk to remember, filmul cu Shane West și Mandy Moore, inspirat de cartea cu acelaşi nume, din conţinutul căreia prea puţine elemente se respectă, că doar industria cinematografică trebuie să facă și ea verzișori.

Filmul e cotat la nota de 7,4 din 10 pe www.imdb.com, spre surprinderea mea şi probabil a tuturor care acum află acest lucru, ţinând cont de faptul că e al naibii de siropos. Oricum, mai siropos decât rândurile din cartea lui Nicholas Sparks. E de plâns în hohote, cu sughiţuri, râuri de muci şi tot tacâmul, dacă te găseşti la prima vizualizare, însă pachetul meu de şerveţele a rămas intact, de data asta.

Da, nu mi-e ruşine să-l recunosc în lista proprie de filme preferate de dragoste. Doamnelor şi domniţelor, cu siguranţă, multe dintre voi îmi împărtăşesc această preferinţă. De asemenea, sunt convinsă că există şi specimene masculine care ni se alătură, dar nicio grijă, băieţi, noi ne prefacem că nu știm nimic, deci secretul vostru e în siguranţă.

Dacă n-aţi văzut filmul, atunci trebuie să vă previn cu un Spoiler Alert în rândurile următoare.
Ignorând partea morbidă şi macabră, cea în care ea îi spune lui că bla bla are o formă incurabilă de leucemie şi bla bla poate pune mâinile pe piept în orice moment, am observat nişte aspecte destul de derutante şi nerealiste în povestea asta de dragoste adolescentină.

Ştiu, ştiu, îmi vei spune tu, drag Cititor, că filmul e film, că întotdeauna se exagerează în filme, că e ficţiune, şi crede-mă, îţi dau dreptate. Cu toate astea nu mă pot abţine să nu remarc nişte treburi dubioase care mi-au dat indigestie o noapte întreagă până le-am vomitat în articolul ăsta. De fapt, de remarcat le-am remarcat şi cu alte ocazii, doar că acum au căpătat alte nuanţe.

Despre ce vorbeşti? mă întrebi tu, Cititorule, şi stai niţel că-ţi explic imediat.

Film de dragoste vs realitate. Părerea mea e că ceea ce se petrece acolo pe peliculă poate provoca unei persoane la pubertate ceva percepţii greşite despre relaţiile cu sexul opus. Cum aşa? Păi, s-o luăm pe rând.

Protagoniştii sunt la liceu, asta înseamnă că n-au mai mult de vârsta majoratului, nişte puţoi cu alte cuvinte. El face prostii cât cuprinde, puştiul care se răzvrăteşte că a crescut fără tată, unul dintre popularii şcolii, iar ea e cuminte şi amărâtă de-ţi vine să plângi când o vezi; fată de preot, şoarece de bibliotecă, poartă întotdeauna o biblie la ea şi are un singur pulover în garderobă. Buuuun, tipic americănesc până aici, nu?

Păi tocmai asta e! Hai să fim serioşi! Când vreodată un băieţandru aşa simpatic şi carismatic cum e Landon, cu toate fetele din liceu la picioarele lui, ar alege-o pe Jamie în realitate?!

A_Walk_to_Remember_PosterC’mooooon!!! Am fost cu toţii liceeni. Băieţii vor să palpeze ţâţe toată ziua, nu-şi doresc contemplări şi schimbări în bine, cu atât mai mult nu se gândesc la romantisme. Să nu fiu înţeleasă greşit, nu judec, nu condamn. E perfect normal să fie aşa, doar hormoneii patrulează zi şi noapte în vene, deci e de la ei, n-ai ce-i face. Nu mă aştept ca puştii de liceu să fie filozofi eminescieni.

Fetele, oricât de tocilare şi cititoare înrăite ar fi, aşa cum este Jamie, sunt doar nişte visătoare, aiurite şi plângăcioase. Am fost şi eu una, ştiu cum e.

În realitate, Landon nu s-ar fi uitat nici în treacăt la Jamie, darămite să se îndrăgostească de ea, să-şi dorească să devină om smerit şi să-şi bage minţile-n cap de dragul ei. Când vreodată şi-ar lăsa el amicii parteneri de şotii pentru o fată ştearsă ca Jamie?! Şi să nu-mi spui, Cititorule, c-ar fi capabil s-o remarce pe Jamie din alte perspective, cum ar fi bunătatea sufletească, capacitatea intelectuală şi simţul umorului, c-o să-mi dea şi lacrimile de la atâta râs. Chiar dacă, într-un excepţional moment de iluminare, ar vedea toate astea la ea, tot n-ar face vreo mişcare, că n-ar da bine.

În concluzie, cu o percepție greșită, inspirată de un astfel de film, fetele devin frustrate că cei pe care-i plac nu fac gesturi măreţe, că nu-şi doresc să devină băieţi buni pentru ele şi că nu ignoră bucăţile bune de fund care li se vântură prin faţa ochilor. Vor creşte simţind pe propria piele, uneori în mod dramatic, că lucrurile stau poate chiar pe dos, că băieţii nu vor sau n-au capacitatea să înţeleagă toate astea la o aşa vârstă, şi de multe ori nici când se presupune că devin bărbaţi în toată regula.

Iar sexul tare ajunge la o singură concluzie: femeile sunt nişte isterice.

E distorsionat ce se petrece. Se pune prea mare presiune pe nişte copii, în fond. Le sunt însuşite atribuţii de adult trecut prin viaţă, dacă e să ne luăm după capacitatea de a trage învăţăminte din situaţiile limită în care sunt puşi, şi după schimbările profunde pe care le fac în plan personal.

Cu toate astea, nu ne putem abţine, continuăm să ne uităm la ele, la filmele hollywood-iene dramatico-romantice, pline de clişee sentimentale şi cu sfârşituri previzibile, mereu în căutarea poveștii de dragoste perfecte, dornici câteodată să ne cadă lacrimi de emoție. Dar mai ușor cu șervețelele că se taie copaci pentru ele.

 

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0