20150824_174314Când Laila Jenkin s-a născut,

În conacul de pe deal, din oraşul Likidook,

O ploaie neagră a căzut,

Ceasurile toate-au stat în semn de bucluc….

În noaptea în care Laila a venit pe lume, cerurile s-au înnegurat şi s-au crăpat în două de fulgere, tunete şi ploaie ca de smoală. Mulţi au crezut atunci că venise sfârşitul, dar odată ce s-a luminat de ziuă, vremea s-a îndreptat şi viaţa în oraşul Likidook şi-a reluat ritmul domol obişnuit.

Laila a crescut la conacul familiei, doar că un pic diferită la înfăţişare şi la port faţă de oricare alt membru Jenkin. Mami şi tati erau blonzi cu ochii albaştrii, aşa fuseseră şi părinţii lor şi părinţii părinţilor lor. Ea avea păr şi ochi negrii ca de tăciune, iar feţişoara palidă, cu cearcăne vineţii şi buze purpurii, rareori se destindea în zâmbete şi nici la rostit vorbe nu era prea darnică, deşi împlinise cinci anişori în primăvară.

Însă mami şi tati nu se îngrijorau, nici nu stăteau prea mult cu ea ca să se îngrijoreze. Deşi erau mai mereu plecaţi cu afacerile familiei, îi ofereau o viaţă fără lipsuri materiale. Asta trebuia să cântărească ceva, nu? Şi uite, îi amenajaseră încă o cameră, adunând cele mai frumoase şi mai scumpe jucării aduse din locurile pe unde călătoreau, că doar mami şi tati o iubeau mult şi niciodată nu uitau de ea. Dar singurul lucru pentru care erau menite jucăriile astea era să strângă praf, căci Laila niciodată nu se atingea de vreuna dintre ele. De fapt, era un copil neobişnuit de… cuminte.

Dimineaţa mânca în linişte un bol de cereale cu lapte, apoi urca în dormitor. Tot în linişte cobora înapoi în salon şi străbătea cu paşi mărunţi holul, ţinând o trusă de carioci la subraţ. Se oprea în dreptul pivniţei, scotocind la gulerul rochiţei după lănţişorul auriu de la gât. De el stătea atârnată cheia care deschidea uşa, singura astfel de cheie, pentru că nimeni altcineva nu avea voie să aibă o alta sau să o folosească pe aceasta. De fapt, nimeni altcineva din casă nu părea să vrea să intre acolo.

– Aici e mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt, îi spusese bucătăreasa familiei, o bătrână cu voce tremurătoare şi dioptrii ca fundul de borcan, când o întrebase de obiceiurile ciudate ale fetiţei.

Iar grădinarul, un moş uscăţiv şi cocoşat, nici măcar n-o băgase în seamă când încercase să poarte o conversaţie cu el despre acelaşi subiect.

Totuşi, ce făcea Laila acolo jos, întreaga zi, în fiecare zi? se întrebă, a nu ştiu câta oară, dădaca Jenna. Fata ieşea din pivniţă doar la ora prânzului şi a cinei, iar ocazional, scotea capul pe uşa abia crăpată ca să ceară carioci colorate, cu acei ochi pierduţi şi vocea subţire, fără vlagă.

– Nu mai am carioci, erau singurele cuvinte pe care le auzea ieşind din gura Lailei, de o săptămână de când ajunsese aici.

Când o angajase, doamna Jenkin o lămurise, ba chiar insistase, holbând ochii la ea, că singura ei îndatorire era să stea pe fotoliul de lângă uşa pivniţei şi să-i dea Lailei carioci atunci când cerea.

– E spre binele tău, adăugase zâmbind pierdută.

Spre binele ei… Dar de ce? În toţi anii cât lucrase ca dădacă, şi să se fi strâns vreo cinci la numărătoare, nu mai întâlnise aşa ceva. Copiii de vârsta Lailei aveau nevoie, în mod normal, să fie îmbăiaţi şi îmbrăcaţi, dezmierdaţi, duşi prin parcuri la topogane şi leagăne, să se joace cu alţi copii, nu doar să li se dea carioci. Atunci dacă doar asta făcea o dădacă în casa Jenkin, de ce plecase cea de dinaintea ei? Părea o treabă destul de simplă, sinistră ce-i drept, dar simplă.

Dar de ce o fetiţă de cinci ani desena toată ziua închisă într-o pivniţă?

– Nu-ţi face griji, e modul Lailei de a-şi exprima talentul. E un copil… deosebit…, doamna Jenkin îi spuse de dimineaţă, cu mici spasme la colţul ochiului. Tu doar dă-i carioci, atât… doar dă-i carioci…, repetă înainte să se urce grăbită în maşină.

– Lailaaa! Jenna o strigă pe fetiţă în timp ce se îndrepta din nou spre pivniţă. N-ai vrea să mergem în parc să te dai în leagăn?

Fetiţa se opri în faţa uşii, întorcând capul lent, cu mişcări sacadate, ca de păpuşă.

– Trebuie să desenez…, cuvintele îi ieşiră pe gură, aproape fără să-şi mişte buzele, şi intră pe uşă.

Nu numai că fata era stranie la înfăţişare, dar făcea şi lucruri înfricoşătoare. Ieri, la masa de prânz, stătea nemişcată pe scaun, fără să se atingă de mâncare. Abia când Jenna s-a apropiat destul de mult de ea a văzut ce se petrecea cu adevărat. Laila privea tăcută cum picături de sânge i se prelingeau din mijlocul palmei deschise, întinând verdele supei cremă de mazăre din castron.

– Ce-ai păţit? a prins-o de mânuţă, oprind-o să mai picure sânge în mâncare.

Fata însă n-a dat nicio explicaţie şi n-a schiţat nici vreo grimasă, nici sunete de durere în timp ce a pansat-o. Un copil de vârsta ei s-ar fi zvârcolit, ar fi plâns cu lacrimi de crocodil, dar nu Laila.

– Cum te-ai rănit? Jenna a întrebat-o privind la cele două găurele sângerânde, destul de adânci.

– M-a muşcat, fetiţa a rostit într-un final. Nu trebuia să folosesc verde.

– Cine te-a muşcat?

– Larry.

– Cine-i Larry?

Însă Laila n-a mai răspuns, doar a fixat-o cu ochii negrii ca două hăuri.

Jenna se aşeză pe fotoliu gândindu-se la rănile din palmă. Cine era Larry? Un căţel? Oare ţinea un căţel acolo jos? Dar o muşcătură de căţel n-avea cum să-i lase asemenea răni. Atunci despre ce animal era vorba? Sau era o persoană? Dar cum? Doar nu ţineau pe cineva prizonier acolo!? Era absurd! Refuza să creadă că familia asta era atât de dusă.

Şi dacă se întâmpla ceva rău? Până acum nu băgase de seamă că nu se auzea niciun sunet venind de acolo de jos. Oricât de ciudată ar fi fost, Laila era un copil nevinovat, nu merita să fie implicată în orice s-ar fi întâmplat în pivniţa aia.

Deodată doamna şi domnul Jenkin îi părură nişte monştrii care îşi ţineau prizonieră fata. Poate făceau parte dintr-o sectă. Şi ea ce putea să facă în cazul ăsta? Să sune la poliţie? Pe motiv că? Ce anume să le spună? Că Laila desenează în pivniţă? I se făcu frig şi o senzaţie de rău o lovi în stomac privind spre clanţa uşii. Dar decizia deja o luase, nu mai era cale de întoarcere.

Seara, după cină, Laila făcu un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată până acum. Mânuţa ei mică, cu urme de tuş de carioci, se agăţă de mâna Jennei.  Fata nu zise nimic, doar o trase după ea, în sus, pe scări, până în dormitor. Sub privirile nedumerite ale bonei, se spălă pe dinţi, se schimbă în pijamale, apoi se întinse pe pat, la fel de tăcută şi inexpresivă ca de obicei, uitându-se când la Jenna, când la păturica de la picioarele ei. Femeia înţelese mesajul şi o înveli în pluşul moale. La un moment dat putu să jure că văzu o urmă de zâmbet pe buzele fetei, aşa că îndrăzni să-i aşterne un sărut pe frunte. Avea să aştepte până când adormea ca să se furişeze înapoi în cameră şi să-i ia cheia de la gât.

– N-o face, vocea Lailei ciripi. Celelalte nu s-au mai întors niciodată, şopti ridicându-se în fund şi încleştându-şi degeţelele pe ursuleţul de pluş, ponosit şi fără un ochi, singura jucărie pe care o lua cu ea în pat.

– Celelalte?! Care celelalte?

Parcă fusese doar cea de dinaintea ei, care îşi dăduse demisia din motive personale, conform spuselor soţilor Jenkin.

Laila îşi acoperi faţa cu pătura, până în dreptul ochilor, avertizând-o că nu-i va mai spune nimic.

– Nu-ţi face griji, bine? Jenna se înverşună, ochii coborându-i spre gâtul fetei.

O minţiseră, dar avea să afle de ce, iar cheia pivniţei era răspunsul tuturor misterelor din casa Jenkin. Întinse mâna convinsă că nu o să fie uşor s-o obţină, dar fetiţa nu se împotrivi deloc când prinse lănţişorul şi i-l scoase de pe gât.

Coborî scările hotărâtă să desluşească odată pentru totdeauna secretele familiei. Deci fuseseră altele înaintea ei, nu doar una, care probabil încercaseră să afle adevărul, dar nu reuşiseră. Doar că acum s-au pus cu cine nu trebuia, îşi zise răsucind cheia în broască.

Uşa se deschise cu un scârţâit. Ciudat, niciodată nu auzea acest scârţâit când Laila intra în pivniţă. Apăsă pe întrerupător, dar lumina nu se aprinse. Ce minciună gogonată, Laila n-ar fi avut cum să deseneze în bezna asta, poate doar dacă avea vedere de noapte.

Fugii în bucătărie şi căută prin fiecare dulap şi sertar până dădu de o lanternă. Şi mai luă ceva cu ea. Un cuţit mare de bucătărie. În caz că… O armă niciodată nu strică.

Coborî scara pivniţei, cu inima în gât, strângând cuţitul într-o mână şi lanterna aprinsă în cealaltă. Lumina era cam slabă, dar îndeajuns încât să vadă pe unde punea piciorul. Unu… doi… trei… patru… cinci… numără zece trepte până jos.  Trosc… trosc… trosc… zeci de pocnituri sub tălpile ei când călcă pe covorul de carioci folosite, acoperind podeaua. Înaintă cu paşi mici. Nu era nimic altceva în încăpere, înafara scării de lemn din mijloc. Amprente mici, colorate acopereau fiecare centimetru al ei. Şi becul atârnat de un fir coborând din mijlocul tavanului avea asemenea urme. Îl înfiletă în dulie şi când lumina se revărsă în încăpere, fu aproape să facă un atac de cord.

Parcă toate coşmarurile ale tuturor oamenilor din lume s-ar fi strâns laolaltă în pivniţa familiei Jenkin. Nu era o minciună, cei patru pereţi erau plini de desene, dar fiecare dintre ele îi făcea pielea şi părul să i se zbârlească iar şi iar. Din toate părţile o pândeau perechi de ochi roşii, vicleni, malefici, înfometaţi. Gheare şi colţi care mai de care mai lungi, mai ascuţiţi, o vânau de pretutindeni. Dar cel mai înspăimântător era monstrul de pe tavan. Era singurul personaj desenat pe un perete întreg. Avea coarne, aripi mari, ca de liliac, şi ochi galbeni, cu o linie roşie pe mijloc, făcuţi parcă să hipnotizeze. Caninii lungi şi ascuţiti o făceau să se gândească la cele două găuri sângerânde din palma Lailei.

Scutură din cap. Trebuia să-şi revină în fire, era om mare, nu se putea lăsa impresionată de desenele unui copil care evident avea coşmaruri. Se înşelase, Laila chiar desena, aşa cum spusese doamna Jenkin, doar că… De ce demoni, vampiri, strigoi şi câte alte creaturi drăceşti? Cum rămânea cu poneii şi curcubeiele, prinţesele şi castelele de cristal? Înţelegea acum de ce pivniţa era potrivită pentru un aşa talent, în locul unei măsuţe, cu un scaun de copil, în camera de joacă sau în grădina din spatele casei.

– Care dintre voi e Larry? Jenna întrebă într-o doară. Tu eşti?privi la arătarea de pe tavan şi începu să râdă.

Vorbea cu mâzgăliturile unei fetiţe de cinci ani, destul de înfricoşătoare ce-i drept, dar doar nişte mâzgălituri. Cu siguranţă copila îşi închipuise şi un prieten imaginar pe care să dea vina pentru o zgârietură. Se gândise la o mie de posibile orori care s-ar fi putut întâmpla aici jos şi, când colo, era vorba doar de o imaginaţie bogată.

Neliniştea însă nu înceta să se risipească. Simţea o ameninţare şi nu-şi putea explica de ce. I se păru că prinde o mişcare undeva, într-un colţ mai întunecat. Dar lumina lanternei îi arătă că nu era nimic. Nimic înafară de creatura desenată pe perete, încovoiată de spate şi ascunsă într-o pelerină neagră, cu glugă. Respiră uşurată şi păşi înapoi spre trepte. N-apucă s-o urce pe prima, foşnetul venind din acelaşi colţ al camerei o făcu să strângă din nou cuţitul în mână. Îndreptă lanterna înspre locul cu pricina, ca să vadă un şoarece urcând în grabă pe perete. Acelaşi perete pe care era adineaori desenată creatura. Un moment… Ce se întâmpla..? Privirea îi juca feste? Unde dispăruse desenul? Cum era posibil?

Fâş…fâş… într-un alt colţ umbros şi înlemni de spaimă, căzându-i cuţitul din mână, când o pelerină neagră apăru şi dispăru rapid în raza lanternei, iar becul pocni în dulie.

Urcă treptele într-un suflet, spunându-şi că ori înnebunea, ori ceva era într-adevăr acolo jos şi nici pe departe atât de prietenos pe cât suna numele de Larry. Când deschise uşa, ţipă de spaimă. Laila o întâmpina în prag, în pijama cu buline şi desculţă.

– E prea târziu, fetiţa rosti dând cu limba peste buze.

– Târziu pentru ce? vru să iasă, dar Laila îi stătu în cal

– Te-a prins, arătă cu degeţelul spre picioarele bonei.

Înspăimântată, îndreptă în jos lanterna, dar respiră uşurată văzând că nu era nimic acolo. Vru să-şi facă loc pe lângă fată, dar copila făcu o mişcare bruscă şi se postă în faţa ei, ca şi când n-ar fi vrut s-o lase să iasă.

– Ce faci? se dădu într-o parte şi fata după ea. Laila, lasă-mă să trec.

Dacă era vreun joc de-al ei, ei bine, nu era deloc amuzant. De altfel, cum ar fi putut să fie amuzant un joc inventat de o fetiţă care desena monştrii pe pereţi. De ajuns cu nebunia asta, era târziu şi se simţea epuizată fizic şi mental. N-avea nevoie de tachinările unui copil. Dacă nu voia să se dea la o parte de bunăvoie, o dădea cu forţa.

– Laila, termină! o prinse de umeri pe fată şi încremeni.

Auzea fâlfâit ca de aripi, mai aproape, tot mai aproape. Nu voia să se uite în jos, dar privirea îi coborî incontrolabil la degetele negre, cu gheare, încolăcite dureros în jurul gleznei.

– Ţi-am zis să nu cobori, Laila strânse la piept ursul ponosit şi începu să se legene dintr-o parte într-alta. Un, doi, trei… intră dacă vrei… patru, cinci, şase… La Larry Sfarmă-oase… şapte, opt, nouă… te va rupe-n două… şi te va mânca aici… cu alţi zece-ai lui amici…, cântă încet, acoperindu-şi urechile cu palmele ca să nu audă ţipetele bonei târâte pe scări, înapoi în întunericul pivniţei.

Când Laila Jenkin a crescut

Să deseneze ea a vrut

Prieteni cărora să le placă

Fragedă carne de dădacă…

 

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0