11. Cădere liberă. Cu capul în nori

image

Ușa ascunsă pe care Layla a dispărut, nu cu mult timp înainte, se trântește de perete și un bărbat cu păr castaniu, până la umeri, puțin ondulat, apare în prag, cu o torță aprinsă în mână.

E William…, îl recunosc.

– Ne-au găsit! strigă.

O bubuitură puternică se aude de partea cealaltă a ușii încăperii și sar în picioare, speriată de zgomot. Camera se cutremură, pereții se crapă pe la colțuri, podeaua vibrează sub tălpile mele iar bucățele de tencuială, desprinse din tavan, mi se aștern pe bucle.

Fără nici un cuvânt, Patrick mă împinge prin ușa secretă și William o închide în urma noastră, cu un drug mare, greoi. Coborâm în fugă niște trepte abrupte, din piatră, sfărâmate pe margini de vreme.

– Ce se întâmplă? mă alarmez.

În lumina flăcărilor, pupilele lui Patrick sunt albe, dându-i o înfățișare fantomatică. Mă privește neliniștit, îngrijorat, chiar…

Cu frică… De ce..? Sau de cine..?

Ești in pericol…, mi se adresează telepatic.

Cum așa..?

Întâi să ieșim de aici teferi, apoi primești explicațiile…

Mă prinde strâns de mână când ajungem la capătul scării, într-un tunel subteran, întunecos și rece, săpat în piatră. Ecou de lovituri puternice, repetate, răsună în spate, cu zăngănit metalic de drug.

– Încearcă să spargă ușa! se agită William.

– Avem timp. Vraja Scut e activă, Patrick se încruntă reliefând acea cicatrice sub formă de steluță dintre sprâncene.

Mânată mereu de la spate, străbat în fugă culoarul îngust, fără vreo luminiță în față, vestitoare de capăt de drum tăinuit. Din când în când, picuri reci de apă, infiltrată prin crăpăturile pereților, îmi udă fața, umerii și brațele, confirmând veridicitatea situației.

Nu știu exact cât am gonit, îmi pare o veșnicie, când picioarele mă lasă, obosite și suprasolicitate. Iar în cizmele noi, cu toc și platformă, pe care tot Layla a insistat să le port, – eu m-aș fi mulțumit cu o pereche de balerini – tălpile umflate și grele ca două saltele cu apă, mă dor îngrozitor, degetele mici îmi sunt amorțite și m-am ales cu niște de bășici la călcâie, înfiorător de usturătoare.

La dracu’, Layla, cu aspectul tău feminin! Blestematele astea de cizme nu sunt pentru mers, sunt bune doar de făcut sex în ele! înjur în gând și Patrick scapă un mic tușit, scanându-mă c-o privire fugară, discret jovială.

Sunt rușinată. Sângele îmi vâjâie în urechi, picioarele mi se împleticesc ca două spaghete fierte și, când să-mi strivesc nasul de piatra de râu care pardosește tunelul, sunt luată pe sus de două brațe. Patrick mă ține acum la pieptul său, iar eu îi atârn de gât. Pielea îi e din nou translucidă, cu tentă azurie, brăzdată de însemnele argintii, fosforescente în întunecimea din jur. Purtându-mă cu ușurință, fără să obosească vreo clipă, aleargă mai repede, și mai repede, până când tălpile lui abia dacă mai ating solul. Gonește ca vântul, cu așa viteză, că-mi șuieră urechile.

Ne oprim brusc la ieșirea din tunel, pe buza unei deschizături rotunde, ca o gură de canal, undeva la malul râului Tamisa.

William iese și el din întuneric, preschimbat în ființa făcută pe de-a întregul din apă. Stinge flacăra torței de abdomen și gestul mă face să mustăcesc.

Aquaman…

Da, ar fi mai mult decât potrivit în pielea personajului din benzi desenate.

Urechile îmi țiuie când tunelul se zguduie din temelii cu un zgomot infernal, ca și cum o bombă ar fi fost detonată, și val de praf, pulbere și bucăți de piatră ne mătură.

– A trecut de Scut! Să ne cărăm de-aici! William clipește nervos ochii ca două bule de apă.

– Ne vedem la locul stabilit! Patrick strigă după el.

Dintr-un singur salt, bărbatul ajunge pe malul râului, făcându-se una cu apa tulbure și învolburată.

– Ești pregătită? Patrick privește încordat înapoi, în obscuritatea coridorului, unde, un zumzet ciudat devine tot mai răsunător.

Fără să aștepte răspunsul meu, îmi prinde mijlocul și ne înălțăm în văzduh, străpungând pătura groasă de nori cumulonimbus. Înainte să ne pierdem în noapte, o lumină ca de fulger clipește înăuntrul tunelului.

***

Stratul cenușiu, aducător de ploi, e demult în urmă. Urcăm tot mai sus, pe cerul scăldat în razele crepusculare firave.

crepuscul1

Cum naiba am ajuns aici..? Și Layla pe unde o fi..?

– E printre cei ca ea. Te asigur că e înafara oricărui pericol.

– Cei ca ea..? mirată, ridic din sprânceană.

– Salamandre, Elementalii Focului.

Salamandre…?!

Cu oroare, mi-o închipui un amfibian negru, cu pete portocalii și piele lucioasă, acoperită de secreție neurotoxică, holbându-și ochii bulbucați, în timp ce lâncezește pe un tăciune aprins.

– Stai liniștită, prietena ta nu se va schimba, surâde.

– Omule, încetează să-mi mai citești gândurile! E al dracului de frustrant și stânjenitor! Parcă intri cu bocancii în intimitatea mea! mă umflu în pene.

Indiferent de senzațiile astea extatice care mă împresoară în preajma lui, nu mi se pare corect ca el să aibă acces nelimitat la tot ce înseamnă privat, al meu. Sunt un spectacol cu intrare liberă!

Mă privește tăcut, cu gura întredeschisă.

– Scuze… n-am vrut să sune atât de… defensiv…, regret puțin reacția.

Totuși, aș fi putut să-i transmit mesajul într-o formulă mai puțin agresivă.

– Nu te scuza. Doar că, de când te-ai născut, veghez asupra ta și asta implică să-ți monitorizez și gândurile.

– Monitorizez?! Sunt cumva vreo investiție care necesită supervizare?

Șovăie un moment, apoi aprobă din cap.

– Poți fi privită ca o investiție. Una întâmplătoare, dar care s-a dovedit profitabilă, admite cu seninătate.

Cine naiba se crede papițoiul ăsta albastru, cu ochi spălăciți, să mă considere un lucru, o posesie? Nervii mei încep să se întindă și îi zbier în nas:

– Sunt o ființă din carne și oase, nu un munte de bani!

– Te-am ofensat cumva? pare descumpănit.

– Întrebi dacă m-ai ofensat!? Ai zis că sunt o investiție! Bineînțeles că sunt ofensată!

– Nu, tu ai zis asta, eu doar te-am aprobat.

– Glumești!

– Îmi cer scuze, dar nu înțeleg…

– Sunt un suflet, cu sentimente, idealuri, valori, maniere, mai ales bun-simț!!! Știi ce e ăla bun-simț??? mă împing cu pumnii în pieptul lui, încercând să mă smulg din îmbrățișare.

fig,white,mens,ffffff.u1

– Știu că ai o parte umană, de-aia ești așa de importantă pentru noi. Ca o investiție! continuă,  mulțumit de propriile cuvinte și neafectat câtuși de puțin de zvârcolirile mele.

Înfuriată de-a binelea, nu mai vreau să stau nicio clipă atât de aproape de creatura asta nesuferită – pentru că, evident nu-i om! Un om știe când e momentul să se oprească cu jignirile! Bine, cei mai mulți oameni…

– Dă-mi drumul! mă zbat.

– Sigur asta vrei?

– Foarte sigur! insist.

Dar regret, imediat ce mă trezesc căzând în gol, printre nori, de la naiba știe ce înălțime.

Țip disperată, agitându-mi mâinile și picioarele.

– Nu vreau să mor!!! Abia am intrat la colegiu!!!

Ești silfidă, o silfidă zboară. Așa cum ți-am arătat mai devreme, îl aud în mintea mea.

Ieși din capul meu!

Sigur asta vrei?

Stau în cumpănă. Cu un minut în urma, mi-a pus aceeași întrebare. De atunci, sunt în plin picaj, ca o rață sălbatică atinsă de alicea vânătorului.

Nu! Stai! Spune-mi cum sa zbor!

Trebuie să vrei, atât.

Închid ochii, repetând cu înflăcărare:

– Vreau să zbor…Vreau să zbor… Vreau să zbor…

Ceva crește în mine, o putere ascunsă, și înțeleg că n-aș fi reușit s-o accesez, dacă nu mă aflam în pericol. Devin tot mai ușoară, șuieratul din urechi se diminuează treptat, și mă încumet să deschid ochii. Mă opresc din cădere, dar nu deslușesc nimic prin masa densă de lichid condensat, decât însemnele argintii, strălucitoare, de pe mâinile mele. Sunt cu capul în nori, literalmente.

– Am reușit! respir ușurată.

Felicitări. Acum urca.

Cu ciudă, constat că trupul meu îl ascultă pe Patrick, înainte să-i comand eu, înălțându-mă cu rapiditate. Ies din pâcla norilor să dau cu ochii de apogeul răsăritului, la orizont. Ocean ca de vată sub și deasupra mea. Admir priveliștea în liniște și lumină caldă.

fotografii-de-la-rasarit-sorin-onisor-4

– Uau…, lăcrimez de emoție.

– Începusem să mă îndoiesc că ești silfidă, capul lui Patrick se ivește brusc prin puful noros, ca în jocul ‘’Whack-A-Mole”.

– Nu zău…, îmi imaginez că-i pălesc una în moalele capului cu un baros.

Acum chiar îmi doresc să-mi citească gândurile.

– Nu înțeleg. De ce ești supărată pe mine? Tu mi-ai cerut să-ți dau drumul, iese din nori încet, cu restul corpului în poziție de meditație, levitând ca un djinn.

– Și cum se face ca execuți tot ce-ți cer, mai puțin să stai departe de capul meu?

– Mama ta mi-a ordonat să-ți îndeplinesc dorințele.

– Mama mea..

– Regina silfidă, nu cea umană.

– Aaa… sigur. Deci… Ești un fel de slujitor al meu? întreb cu viclenie.

– Da.

– Atunci să nu-mi mai citești gândurile niciodată!

– Așa nu se poate.

– Cum adică?

– E spre binele tău.

– Dar e în contradicție cu ce-ai spus mai devreme! mă exasperează.

– Cere-mi orice, mai puțin asta.

– De ce???

– Atâta timp cât nu știi să-ți controlezi gândurile, eu trebuie să le receptez și să împiedic răspândirea lor în Eter. Și crede-mă, nu-i deloc ușor să fac asta cu mii de gânduri pe secundă.

– M-ai pierdut de tot…, mă plâng.

– Prin gândurile tale inamicul te poate localiza. E de ajuns că a aflat de existența ta, nu vrem să te și captureze.

– Care inamic..? explicațiile sale mă bagă mai rău în ceață.

Mă dezechilibrez de spaimă când, un bărbat cât un munte, se materializează, din senin, lângă Patrick.

– Ai întârziat, vocea lui răsună în registru de bas.

Ochii foarte albaștrii îi lucesc de sub coiful țuguiat. Își încordează corpul acoperit de o armură argintie, trecând, dintr-o mână într-alta, o suliță, cu un cot mai înaltă decât el.

VA URMA…

 

Share on Google+0Share on Facebook0Tweet about this on Twitter0Email this to someoneShare on Tumblr0

1 Comment

  1. Un articol foarte bun!

Leave a Reply

© 2018 OanaBalsanu.com

%d bloggers like this: